Aproape că nu trece săptămână fără să auzim de câte o sinucidere. Ne așezăm în fața televizorului să auzim ce s-a mai petrecut prin țară, așteptăm să auzim că s-a mai ieftinit câte ceva, că l-a arestat în sfârșit pe cutare, ba chiar că Johannis vorbește liber și a renunțat la cititul de pe hârtii (la urma urmei el era cel deranjat de unul care citea de pe cartoane). Ehei, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Televiziunile ne bombardează cu accidente auto, violuri de bătrâne, crime săvârșite pe baza consumului de alcool. Fraților, așa de mult s-au înmulțit chestiile astea, că nu ne mai interesează. Fac deja parte din viața de zi cu zi. Unii spun deja că e ceva normal. Dragi redactori de știri, dacă aceste nenorociri nu-i sensibilizează pe cei care ar trebui să dea și niște legi menite să reducă aceste metehne ale societății, credeți că ne mai înfioară pe noi? Nu! Am devenit atât de nepăsători că facem și bancuri pe temele astea.

Ce ne facem însă cu atâtea sinucideri în rândul copiilor? Aici parcă nu ne mai vine a face bancuri... Trăiesc un sentiment de vină, o rușine interioară, o revoltă pe care nu mi-o pot reprima. Știți ce înseamnă să te cunoști cu un sinucigaș? Să stai cu el de vorbă, să-i asculți poveștile, dorințele, planurile de viitor și să nu bănuiești că peste o zi, o lună, un an vei auzi la știri că și-a pus ștreangul la gât sau că s-a aruncat de pe bloc? E groaznic... Stai și te gândești, te întrebi cum de nu și-au dat seama părinții, apropiații, colegii? Îți dai o palmă peste frunte și îți reproșezi că ai fost chiar răutăcios: care părinți, dacă sunt plecați la muncă în străinătate? Am fost cu toții copii și ne amintim cum plângeam dacă întârziau părinții să ne ia de la grădiniță sau de la școală... Dar copiii Diasporei cui să se mai plângă? Cum să suporte zi de zi lipsa afecțiunii părintești, cum să accepte glumele răutăcioase (chiar dacă nevinovate și adolescentine) ale colegilor care i-au etichetat ca și “copii de căpșunari”?

E clar ca lumina zilei că situația riscă să devină mult mai dramatică. Aproape că ne confruntăm cu o epidemie de sinucideri. Este cazul să ne implicăm și noi, ca societate civilă. Este momentul să cerem guvernanților și tuturor celor care ne-au cerut votul ca să ne conducă să intervină cu adevărat. Dacă tot dăm 2% din PIB pentru “înarmare”, hai să le cerem și să ne apere copiii de la această dramă. Eu aș cere înlocuirea profesorilor de psihologie cu adevărați psihologi, aș dori o mai bună organizare a sistemului de protecție a acestor copii, dar și o mai mare a implicare a părinților plecați la muncă în străinătate. Cine știe, poate în loc de mașini și case supradimensionate, ar fi mai indicat să angajeze bone. Nu sunt chiar scumpe și sunt într-adevăr o investiție.

La urma urmei, toți declară că au plecat din țară pentru a le face un viitor mai bun copiilor lor. De aceea au și protestat atât de vehement la alegerile prezidențiale. Din păcate, Diaspora luptă pentru dreptul la vot, iar copiii diasporei renunță atât de ușor la el...

(Mihai DINVALE)

Sursa: Momentul municipiului Dorohoi