Cu paşi înceţi, nesiguri, cu un fâş negru, cumpărat poate la primul salariu, o bătrână „viziteazăâ€? mesele cu produse lactate din piaţă. Cu mâinile încreÅ£ite de vreme, înroÅŸite de frig, Å£ine între degetele pline de monturi reumatice două bancnote de un leu. Le întinde tremurând, fără a se uita la vânzător, parcă fiindu-i ruÅŸine de situaÅ£ia în care a ajuns.

Ar vrea un borcan de smântână, dar bineînţeles că nu-i ajung banii. Şi bineînţeles că nu are succes. Se mută la taraba următoare. Acelaşi „succes�.

Cealaltă mână a bătrânei se încleştează pe mânerul cârjei, improvizată dintr-un schelet de umbrelă. Poate chiar de la umbrela pe care a avut-o odată, demult, dar pe care azi nu şi-o mai permite. A rămas doar cu fâşul negru, negru ca şi zilele ei.

Cu alte cuvinte, a ajuns acele zile în care ar avea nevoie de bani albi, pe care ar fi trebuit să-i strângă. Dar din ce să-i mai strângă? Dintr-o pensie mizeră, care abia îi ajunge pentru a plăti facturile la utilităţi? Şi poate pentru ceva medicamente?

Astăzi ar fi vrut să-şi cumpere nişte smântână. Cine ştie de când n-a mai mâncat aşa ceva...

M-am apropiat de această bătrână, care pentru mine, în acel moment, nu a reprezentat decât simbolul pensionarului român. Am scotocit prin buzunar. Aveam bani doar de un pachet de ţigări. M-am gândit că la urma urmei fumatul dăunează grav sănătăţii. I-am cumpărat un borcan de smântână, iar restul i l-am lăsat pentru pâine. Ţigări mi-am luat pe datorie.

A fost momentul în care mi-aş fi dorit ca fiecare dintre cei ce ne conduc să-i fi văzut ochii acelei bătrâne. Erau oare lacrimi de bucurie, de ciudă pentru viaţa care i se oferă în România sau poate plângea pentru copiii ei, pe care nu-i mai are şi nu-i mai pot fi de ajutor, acum când a ajuns să-şi trăiască zilele negre?

Nu mai contează. Ceea ce contează însă, este că am ajuns să cumpărăm ardei şi roşii cu bucata, smântână cu lingura, pepene cu felia şi în curând poate ajungem ca înainte de 1990, să cumpărăm câte un sfert de pâine. Doar că atunci aşa ţi se împărţea cota de pâine, pe când acum, atât ne mai permitem.

Părăsesc piaţa. Cu foarte mare uşurinţă. Nu mă împiedic de nimeni. Deşi e marţi şi în Dorohoi e „zi de târg�, prin piaţă bate vântul şi la propriu şi la figurat.

Şi prin vânt, cu plasele goale, se mişcă încet, cu haine ca de plumb, siluete gârbovite, îmbrăcate în nuanţe de negru şi maro, siluete cu capul în pământ, cărora nu le vine a crede că un kilogram de cartofi costă cam cât un kilogram de portocale. Ce să mai vorbim de fasole. Au ajuns să bată ananasul. Da, am ajuns să trăim vremuri în care mâncarea săracului a devenit un lux.

Am ajuns să vedem la ştiri pensionari care fac împrumut la CAR doar pentru a-şi lua mâncare de sărbători. Iar mai apoi, CAR-urile să le facă popriri pe pensii pentru că nu au reuşit să plătească o rată. O rată care pentru ei este atât de mare de-şi blestemă zilele pentru că şi-au permis să cumpere o pulpă de miel de Paşti.

Aşa au ajuns să trăiască părinţii şi bunicii noştri. Ei, care nu concepeau să treacă anul fără să meargă la mare, în staţiuni balneare, la tratamente. Ei, care au muncit o viaţă pentru care se roagă acum să se termine. Poate aşa îi vor salva pe cei ce ne conduc, dar şi pe noi, care trebuie să plătim împrumuturile de la FMI, necesare plăţii pensiilor. Miliarde de euro care au îngropat România din cauza pensionarilor şi a bugetarilor. Cel puţin aşa ni se spune. Că de întrebat, nu ne-a întrebat nimeni.

La câţi ani are, bătrâna cu pricina, cu siguranţă a cunoscut viaţa în timpul Regelui Carol al II-lea. L-a cunoscut şi pe „trădătorul� rege Mihai. A aplaudat şi tancurile ruseşti, a fluturat şi steagurile PCR. S-a bucurat poate şi când a auzit că a murit Ceauşescu. Dar cu siguranţă nu a mai înţeles nimic de când trăieşte în ţara lui ESCU.

Căci aşa am avut noi parte: numai de ESCU. Ce mare ai fost, domnule Caragiale! CeauşESCU, IliESCU, ConstantinESCU, BăsESCU! Din câte se pare, se pregăteşte AntonESCU! Sau, cine ştie, Sorin OprESCU! După cum îi spune şi numele, poate ăsta va putea opri derapajul în care am intrat.

Deşi n-am să înţeleg cum am putut ajunge în aşa o situaţie, atât timp cât în România s-au născut EminESCU şi EnESCU!! Dacă ne mai gândim că cei doi s-au născut în judeţul Botoşani, nu ne mai rămâne decât să ascultăm Rapsodia Română în timp ce recităm, urlând: Unde eşti tu, Ţepeş Doamne?

Şi ce mult mai este până când începe campania electorală... Oare câţi se vor încăpăţâna să mai trăiască un an pentru a primi ceva carne de pui congelată, ceva ulei şi zahăr... Calendare nu avem nevoie. Ne-am săturat să numărăm zilele până la pensie de după o poză din care ne zâmbeşte unul care ne tot promite... Şi nu, nu mai vrem nici plasă. Am luate deja destulă...