† TEOFAN

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL IAŞILOR ŞI MITROPOLIT AL MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI



Iubiţilor preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt



Iubiți frați preoți,

Drept-slăvitori creștini,

Hristos a înviat!



Iată-ne din nou în noaptea plină de lumină a Învierii Domnului. Suntem mai mulţi la biserică acum decât în orice moment al anului. Ceva tainic, ceva uimitor, Cineva ne cheamă. Tainica lumină, uimitoarea stare de har, Hristos ne cheamă. „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.”1 Suntem osteniţi, mai ales în sufletul nostru; suntem împovăraţi, mai ales în mintea şi în inima noastră. În acelaşi timp, simţim, intuim, nădăjduim că Lumina de Paşti poartă în taina ei ceva odihnitor, care ne despovărează, ne însufleţeşte, ne reaşază pe cale.

Oboseala minţii, povara din suflete, fricile, temerile, tristeţea şi confuzia, nemulţumirile şi neîmplinirile arată că în noi se află adesea o stare de iad şi multă moarte. „Unda întunericului şi a nefiinţei, spune Părintele Dumitru Stăniloae, duhurile rele fac din noi iaduri în care ardem şi ne zvârcolim dureros.”2 Într-o asemenea stare fiind, ni se spune că undeva, cândva, Cineva a înviat din moarte, un mormânt a devenit loc de lumină. În întunericul şi moartea care ne cuprind, în disperarea şi lipsa de sens în care adesea suntem, înţelegem că Hristos, după Înviere, a coborât la iad pentru ca pe cei ce erau ţinuţi în latura şi umbra morţii să-i aducă la lumină şi viaţă veşnică3. Dacă atunci a coborât în cele mai din adânc ale pământului, adică în iad, se naşte în noi nădejdea că se va coborî şi în cele mai din adânc ale noastre. Undeva, în adâncul fiinţei noastre, strigăm cu durere şi nădejde şi spunem: „Doamne, înviază cu noi şi ne miluieşte!”, sau rostim, împreună cu Părintele Dumitru Stăniloae: „De s-ar fi coborât şi în noi Domnul murind, ca să germineze în inimile noastre viaţa cea primenită, luminoasă, curată şi bună! De-ar fi spart şi întunecimile din noi, de-ar fi împrăştiat cugetele rele ce ne chinuie, de-ar fi spart plafonul ce ascunde privirii sufletului nostru cerul cu frumuseţea lui! De-am înflori şi noi cu Învierea Domnului, în lumina soarelui dumnezeiesc, la o viaţă nouă!”4. 

În strigătul de durere şi nădejde al teologului Învierii, Dumitru Stăniloae, ne regăsim şi noi, cei de azi, tineri şi mai puţin tineri. Umbre întunecoase de îndoieli şi ceaţă deasă de confuzii înconjură inima noastră şi-i întunecă văzduhul. În spaime adânci şi deznădejdi zdrobitoare devenim adesea pradă uşoară cântecelor de sirenă care încearcă să ne abată de la drumul cel bun. Într-o atare situaţie se aude sau se intuieşte strigătul unui tânăr din vremea noastră: „Dacă Biserica nu vine către noi, suntem o generaţie care moare înainte de a se naşte”5. În cuvântul acestui tânăr descoperim setea omului aflat, pe de o parte, într-o criză adâncă, iar pe de altă parte, într-o căutare vie, puternică după adevăratul sens al vieţii. 

 Uneori, noi toţi, ca membri ai Bisericii lui Hristos, prin viaţa şi nelucrarea noastră, am îndepărtat pe tânărul amintit, înmulţit în atâtea chipuri, din spaţiul legăturii cu Dumnezeu. Alteori, în pofida eforturilor noastre, criza profundă în care se află omenirea l-a orientat pe om spre alte tărâmuri decât cel al Bisericii. Şi într-o situaţie, şi în cealaltă, omul, din adâncul fiinţei sale, strigă după ajutor. Este cineva care îi intuieşte strigarea? Este cineva care îl aude? Este cineva care îl primeşte aşa cum este? Este cineva care să-l ierte, să-l îmbrăţişeze, să-l iubească? Este cineva care să-l scoată din iadul şi moartea în care se află? 



Iubiţi credincioşi,

La întrebarea dacă este cineva care să-l ridice pe om din căderea lui, din deznădejdea lui, din deruta lui lăuntrică şi a lipsei de sens, nu există decât un singur răspuns: Hristos-Dumnezeu.  

După Învierea Sa din morţi, Hristos S-a coborât în cele mai de jos ale pământului, la iad, ca pe toţi cei aflaţi acolo să-i elibereze de moarte6. Din acest motiv, pentru drept-slăvitorii creştini, icoana adevărată a Învierii Domnului este chiar coborârea Sa la iad. Astfel, putem zice: „Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, veşnice”7. Învierea Domnului arătată în coborârea Sa la iad cuprinde şi adevărul coborârii Sale în iadul în care trăim şi din care, conştient sau nu, dorim să ieşim.

Noaptea Sfintelor Paşti este momentul cel mai potrivit pentru a înţelege două lucruri: că există multă moarte şi iad în noi şi că numai Hristos ne poate învia şi ridica de acolo.

Moartea din noi poartă mai multe nume: tristeţe, deznădejde, sclavie, ură, minciună, plictiseală, desfrâu ş.a. Din această moarte, omul nădăjduieşte să fie eliberat. Îşi ridică mâinile sale şi aşteaptă izbăvire. Multe idolatrii, ideologii şi sisteme de gândire sau credinţe religioase i se oferă drept alternativă şi sprijin. În pofida unui sentiment de eliberare pe care acestea îl oferă temporar, iadul devine tot mai adânc şi moartea tot mai acaparatoare.

De aceea, nu există decât o singură izbăvire: Hristos-Dumnezeu, Cel care, odinioară S-a adresat tânărului din Nain şi, prin el, nouă tuturor, şi a zis: „Tinere, ţie îţi zic: scoală-te!”8. Acelaşi Hristos îi întăreşte pe toţi cei cuprinşi de temeri şi frământări lăuntrice şi care au sentimentul că totul ar fi pierdut, spunându-le: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”9. Şi iarăşi cuvântul lui Hristos răsună la poarta inimii celor cuprinşi de întunericul cel dens al necredinţei, zicând: „Eu sunt lu-mina lumii!”10 şi „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”11. 

Prin puterea Crucii şi a Învierii Sale, prin cuvintele Sale, prezente în Scripturi şi în mărturia Părinţilor sfinţi de altădată sau din vremea noastră, Hristos coboară în noi, în mormântul nostru şi ne ridică sufletul din moarte la înviere şi viaţă adevărată. Ne face, astfel, părtaşi la taina bucuriei, libertăţii, iubirii, adevărului, credinţei şi nădejdii, împărtăşindu-ne aceste daruri dumnezeieşti în familiile noastre, în obştile monahale, în comunităţile creştine, în Biserică, în plinătatea ei. Iată taina sfântă la care ne cheamă Hristos-Domnul să participăm, să ne ridicăm şi să ne îmbogăţim în ziua cea mare a Praznicului Învierii.



Drept-slăvitori creştini,

În această noapte de Înviere, se cuvine să medităm la starea noastră lăuntrică, la starea lumii din jurul nostru. Există multă moarte în noi şi în lume, dar există şi oameni ai învierii şi ai vieţii celei adevărate. În ciuda crizei adânci prin care trece omenirea, sunt foarte multe spaţii de libertate şi adevăr, de bucurie şi pace lăuntrică. Şi aceasta nu departe de noi. Uneori chiar lângă noi există oameni care nu şi-au plecat genunchii în faţa mulţimii de idoli aşezaţi peste tot. Sunt oameni care şi-au păstrat neprihănirea, cât este posibil omeneşte. Sunt, de asemenea, oameni care au căzut adânc şi rău, dar şi-au venit în fire şi au fost ridicaţi din întunericul patimilor la lumina unei vieţi frumoase. Dacă privim cu atenţie şi onestitate în jurul nostru, descoperim că, pe lângă oameni trişti şi abătuţi, sunt şi persoane pline de viaţă, entuziasm şi bucurie. Dacă insistăm în această analiză şi mai adânc, constatăm că valorile care îi animă pe aceşti oameni care trăiesc din plin bucuria vieţii sunt credinţa în Dumnezeu, o familie frumoasă şi ataşamentul faţă de neamul din care fac parte. Aceştia nu sunt lipsiţi de ispite şi încercări. Uneori au parte şi de căderi dureroase. Însă legătura lor cu Dumnezeu, cu familia şi valorile neamului de care se simt ataşaţi îi ajută să se ridice mai uşor şi să devină mai puţin vulnerabili în faţa unor viitoare încercări. Apartenenţa la o parohie, jertfa şi, deopotrivă, bucuria prezenţei copiilor în viaţa lor, precum şi ataşamentul faţă de istoria, limba, pământul şi eroii neamului îi fac mai puternici, mai optimişti, mai plini de viaţă.



Iubiţi fii duhovniceşti,

În aceste zile de Paşti este bine să ne lăsăm pătrunşi de gânduri adevărate şi să împlinim astfel chemarea noastră de a trăi taina morţii şi Învierii Domnului Hristos, ca temelie a morţii şi învierii noastre împreună cu El. Pe El Îl rugăm să ne fie mereu aproape. În El ne punem nădejdea ca în momente de cumpănă sau de cădere, mâna Lui să ne ridice din moartea şi iadul ce se află în noi sau în lume. Pe El să-L rugăm să ne facă fii ai Învierii şi ai Vieţii veşnice.

În duhul acestei nădejdi, vă încredinţez pe toţi laolaltă şi pe fiecare în parte ocrotirii Maicii Domnului şi rugăciunii tuturor sfinţilor. Să aveţi parte de bucurii adânci împreună cu cei dragi! Să se împlinească în viaţa tuturor gândurile cele bune şi frumoase! Învierea lui Hristos să se prelungească tainic şi real în existenţa noastră şi a lumii.



Hristos a înviat!

Adevărat a înviat Hristos!



Al vostru părinte rugător şi frate împreună lucrător în via Bisericii şi a Neamului,





† TEOFAN

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei