Cu excepţia lui Ioan Mureşan, care este condamnat definitiv şi îşi execută pedeapsa, niciunul dintre înalţii demnitari ai statului, înghiontiţi în malaxorul Justiţiei în urma unor denunţuri publice lansate de Preşedintele Traian Băsescu, nu a putut fi condamnat. Totul s-a fâsâit. Şi nu fiindcă procurorii de la DNA nu ar fi fost suficient de zeloşi. Dimpotrivă. Ei s-au executat cu promptitudine. Ba, în unele cazuri, au solicitat Parlamentului şi dreptul de a aresta şi percheziţiona. Numai că acuzaţiile politice lansate împotriva adversarilor săi de Preşedintele Traian Băsescu nu s-au putut transforma şi în acuzaţii de natură juridică din simplul motiv ca nu erau adevărate.

Preşedintele Traian Băsescu şi-a asumat în mod lucid un risc perfect calculat. Acela de a introduce forţat în malaxorul procurorilor, care în România sunt avocaţi ai statului şi organizaţi în ierarhii instalate politic, pe acei adversari de care, dintr-un motiv sau altul, trebuia să scape. Odată denunţaţi public, aceştia au făcut obiectul unor ample dezbateri la care au participat cu mult prea mult entuziasm instrumentele mediatice aflate în slujba stăpânirii. Imaginea lor a fost terfelită. Fie şi numai prin obsedanta întrebare “este adevărat că...?â€?, la care invariabil răspunsul era “nu este adevarat!â€?, urmat de “este o înscenare politicăâ€?.

Ce ar putea să creadă cetăţeanul flămând, batjocorit de guverne nu întotdeauna performante, de administraţii nu întotdeauna bune? Ce putea să creadă altceva acest cetăţean decât că ţara este condusă de tâlhari? Că oamenii politici sunt tâlhari. Iar Preşedintele, care nu este aşa, ne reprezintă pe noi toţi şi se luptă cum poate cu balaurul.

Citiţi articolul integral pe Inpolitics