Încă după prima etapă de la EURO 2016 era destul de clar că România și Rusia erau cele mai slabe echipe de la această competiție. De atunci și până acum, clubului ”select” i s-a alăturat și Ucraina, o altă dezamăgire cruntă. Noi și rușii părem singurele echipe care jucăm un fotbal bătrân și urât, într-un sport care astăzi diferă destul de mult de cel de acum un deceniu.

Performanțele noastre la EURO nu au fost niciodată strălucitoare, dar mi-am dorit mult ca de această dată gurile cârcotașilor să fie închise de prestația tricolorilor. Mai ales că sorții au fost destul de blânzi cu noi atunci când au fost decise grupele.

Dezastrul a început să se contureze încă de dinaintea finalizării loturilor, atunci când exista realul pericol să nu fie convocat cel care este probabil cel mai bun atacant român la această oră. Mă gândesc la Denis Alibec, care deși nu are cea mai potrivită etică a muncii, pare binecuvântat cu cel mai mult talent. Gândiți-vă la el ca la opusul lui Florin Andone. Botoșăneanul nostru este întruchiparea dăruirii și ambiției, chiar dacă nu este jucătorul cu cea mai fină gleznă.

Am considerat că ”Tata Puiu'” merită puțin credit, în condițiile în care numărul jucătorilor ce ar putea emite pretenții pentru o convocare este mic și, cu mici excepții, lotul de 24 reprezenta cam tot ce are mai bun fotbalul românesc.

Tot ceea ce ținea de calcule statistice era în defavoarea noastră. Valoric, modești, o istorie la EURO care nu speria pe nimeni, nu ar fi rămas decât să ne depășim condiția și să impresionăm prin disciplină și efort.

După jocul cu Franța existau destule semne că putem produce o surpriză, chiar dacă lupta dintre noi și gazde a fost ca între David și Goliat, fără același deznodământ. Goliat a fost afectat de presiunea fantastică și a încercat să nu riște prea mult, în timp ce pietrele trase din praștia lui Bogdan Stancu nu și-au atins ținta.

Despre partidele cu Elveția și Albania chiar nu e nimic de zis. În prima dintre acestea nu am jucat nimic, iar în ultima partidă, decisivă în economia calificării, am arătat la fel de prost ca în infamul meci cu Olanda, când eram invitați să marcăm și nu am fost în stare. La fel și cu Albania, probabil puteam juca două zile și tot nu am fi reușit nimic. Trădați de Tătărușanu, tricolorii au fost puși într-o postură ingrată, aceea de a ataca. Chiar și prezența lui Sânmărtean nu a fost suficientă, deși veteranul a arătat că ar fi meritat să joace mai mult la acest campionat. Am dominat steril și am părăsit Franța cu capul în pământ.

Ne-a lipsit agresivitatea, ne-a lipsit pregătirea fizică, ne-a lipsit geniul ultimei pase, însă în primul rând ne-a lipsit atitudinea. Nu cred că ar fi fost foarte mulți români nemulțumiți dacă am fi fost eliminați după trei înfrângeri în care tricolorii ar fi dat totul. Nu am jucat cu inima, nu am jucat nici cu creierul. Dacă le avem sau nu, rămâne de văzut. Pentru că ne aflăm într-un moment extrem de important pentru fotbalul românesc.

După ce am arătat în Franța, o calificare dincolo de grupe ar fi fost mincinoasă și nu ar fi făcut nimic altceva decât să amâne explozia puroiului care a pus stăpânire pe acest sport. Așa, avem ceva mai multe motive să ne gândim la ce trebuie făcut.

Fotbalul intern este o glumă proastă, echipele stau sub spectrul falimentului, în timp ce jucătorii români din străinătate sunt clienți permanenți ai băncilor de rezerve sau joacă în campionate de mâna a treia. E greu să faci performanță în aceste condiții.

Mulți dintre cei care își dau acum cu părea condideră că situația actuală este una ”tragică”, însă se arată optimiști în privința viitorului fotbalului românesc. De ce? Doar ei știu. E drept, mai rău de atât e greu de crezut că se poate ajunge. De undeva trebuie să pornească o schimbare, însă nu una de genul promise de Răzvan Burleanu, ci una profundă și care să includă toate nivelurile. Poate ar fi bine să se revitalizeze fotbalul juvenil și să începem de pe acum să construim pentru viitor, pentru a reveni printre echipele de temut ale acestui continent.

Da, să ne intre bine în cap că acum suntem noi în lumea a treia fotbalistică, nu pentru că nu am putea mai mult, ci pentru că nu merităm mai mult.



SUPORTER DOROHOIAN