Acum șase ani, viața mea s-a frânt într-o clipă. Un accident de mașină, o lovitură puternică la cap și promisiunea că totul va fi bine. Rănile s-au vindecat, dar lumea mea a început să se stingă încet, fără zgomot, fără avertisment. La început vedeam mai greu, apoi tot mai neclar, până când într-o zi lumina s-a retras complet din fața ochilor mei. Negru. O tăcere adâncă. Atunci am înțeles că nu mai pot vedea.

De șase ani trăiesc într-o noapte care nu se mai termină. De șase ani nu-mi pot vedea copiii. Am trei copii mici, iar chipurile lor cresc fără mine. Nu știu cum arată astăzi, nu știu cât de mult s-au schimbat, nu știu ce expresie au când râd sau cum li se strâng ochii când plâng. Le aud pașii, le simt mâinile, le recunosc vocile, dar nu le pot privi. Iar o mamă care nu-și poate vedea copiii poartă în suflet o durere pe care cuvintele nu o pot cuprinde.

Nu pot să le gătesc, nu pot să-i duc la școală, nu pot să-i scot în parc și să le arăt cerul, frunzele, soarele. Soțul meu a devenit ochii mei, mâinile mele, puterea mea. A rămas acasă ca să aibă grijă de mine și de copii, muncind cu ziua atunci când poate. Trăim din puțin, cu ajutorul unei cantine sociale, dar mai ales din speranță. Speranța că într-o zi voi putea spune din nou: „Vă văd”.

În fiecare seară mă rog. Nu cer bogății, nu cer minuni pentru mine. Îi cer lui Dumnezeu doar atât: să-mi pot vedea copiii. Să le pot privi chipurile când mă strigă „mamă”. Să le pot urmări pașii când cresc. Să le pot fi sprijin nu doar cu vocea, ci și cu privirea.

Medicii spun că există o șansă. O șansă fragilă, dar reală. O șansă care înseamnă investigații, intervenții, drumuri, și o sumă mare pentru noi: 25.000 de euro. Pentru mine, această sumă nu este un număr. Este lumina. Este diferența dintre întuneric și viață.

Dacă Dumnezeu va alege să-mi redea vederea prin voi, prin bunătatea voastră, viața mea se va schimba din temelii. Voi putea să-mi cresc copiii, soțul meu va putea munci, iar casa noastră va avea din nou lumină. Nu vă cer mult. Vă cer o rază. O mână întinsă. O rugăciune spusă din inimă.

”Mama mea nu ne poate vedea, dar eu știu că ne simte în fiecare clipă. Ne recunoaște după voce, după pași și după felul în care o strigăm. Când vin de la școală, aș vrea să mă poată privi, să vadă cât am crescut și cum arată fața mea acum. Aș vrea să-mi vadă zâmbetul când sunt fericit și să-mi vadă ochii când îmi este greu, chiar dacă nu spun nimic.

Mama nu știe cum arăt astăzi, dar eu știu cât de mult își dorește să ne vadă. Aș vrea să pot sta în fața ei și să nu fiu doar o voce. Aș vrea să-i pot arăta desenele mele, nu doar să i le descriu. Aș vrea să mă vadă când îi spun „te iubesc” și să știe cine sunt, nu doar după felul în care vorbesc.

Cel mai mult îmi doresc să o pot lua de mână și să-i arăt lumea, așa cum este ea, și să mă poată vedea crescând. De aceea vă rog din suflet să o ajutați pe mama mea să vadă din nou.”ne-a scris plângând Rebeca Claudia fetița Alexandrei

Oricât de puțin ați oferi, pentru mine este enorm.
Pentru mine este speranță.
Pentru mine este lumină.

Vă mulțumesc pentru că ați citit.
Vă mulțumesc pentru că ați simțit.
Vă mulțumesc pentru că, poate, veți ajuta o mamă să vadă din nou.

Vă mulțumim din tot sufletul că sunteți aici, că ne citiți și că alegeți să fiți parte din lupta Alexandrei. 

Denumire entitate: Asociația „SALVEAZĂ O INIMĂ”

Cod de înregistrare fiscală: 31015982

 CONT RON RO94RNCB0041182104010001

CONT EURO RO67RNCB0041182104010002

Codul SWIFT/BIC pentru Banca Comercială Română (BCR) este RNCBROBUXXX

Vă rugăm să specificați în transferul bancar, la detaliile plății, numele: ALEXANDRA SIMION