Bucureștiul nu figurează printre capitalele pînă la care un indicator din portul istoric indică distanțele, deși a avut un rol mai mare de jucat în istoria Odesei decît New York City (8403 km) sau Londra (2530 km), și e mai aproape decît Moscova (1150 km) și Sankt Petersburg ( 1481 km). Indicatorul cu tăblițe de lemn are și enigmatica destinație â€?UEâ€? înscrisă de un primar entuziast, deÈ™i pînă la ce frontieră e calculată distanÈ›a la UE e greu de spus. De fapt, pînă la UE e mai puÈ›in de un kilometru în linie dreaptă, pentru că pe o intrare laterală în portul comercial se află reprezentanÈ›a oficială a UE, misiunea de asistență pentru frontieră EUBAM, trimisă acolo să promoveze stabilitatea, rezolvarea conflictelor, libertatea călătoriei È™i a comerÈ›ului. Cîteva jeepuri albe pe care scrie EUBAM fac expediÈ›ii pe frontieră cu poliÈ›iile din Moldova È™i Ucraina, între Kotovsk, Kuciurgan È™i Basarabeasca, încercînd să educe pe grănicerii ambelor țări, al căror manual de operaÈ›ii continuă să fie È™i azi în limba rusă (sau aÈ™a era acum patru ani cînd am fost eu acolo ultima oară). Și pe grănicerii improvizaÈ›i din Transnistria, subordonaÈ›i guvernului local independent, despre care aud mereu zilele astea că ar fi lăsat să treacă luptători pe care îi vedem la Odesa sau Slaviansk. Ce distanță față de zilele cînd credeam că acest avanpost european al nostru e un cap de pod. E clar astăzi că podul era prea îndepărtat.

Odesa e un oraș rusesc ajuns în Ucraina după căderea URSS, cert un oraș prost plasat. Poate tocmai de aceea e de o frumusețe patetică. Celebra operă a fost construită la 1810 (cînd în România nu aveam nimic similar), dar a ars complet în 1873. Doi arhitecți vienezi faimoși au refăcut-o dîndu-i celebra înfățișare de azi, ca să ardă iarăși în 1925. Au cîntat aici Caruso și Șaliapin, Ceaikovski a dirijat și Isadora Duncan a dansat pe scenă. Aș fi crezut în anii din urmă că după aceasă istorie teribilă măcar clădirile au fost salvate- un urbanism superior a redat Odesei frumusețea de altădată obligînd toate construcțiile noi să păstreze vechile fațade europene, ilustrînd acea Rusie care încă mai aspira la europenism, Rusia despoților luminați, cînd strămoșii mei greci fugind de otomani au tranzitat prin acest port în drum spre Basarabia țaristă care le părea, pe lîngă Levantul otoman, pămîntul făgăduinței. Dar după ce mi-au dat lacrimile văzînd cum manifestanții smulg pietrele din pavajul istoric de abia reconstruit (sînt și fonduri de restaurare germane acolo, ca și la Sibiu) te și întrebi cît mai contează salvarea acestei fețe europene a Odesei cînd soarta oamenilor e cum e.

Că orașul a cunoscut tot atîtea masacre cît concerte. Numai pogromuri au fost în 1859, 1871 și 1905, ca să le numim doar pe cele mai mari. Armata noastră s-a ilustrat prin unul deosebit de faimos , cum puteți afla și dintr-un documentar al lui Florin Iepan. În cuvintele primarului de ocupație român, Gheorghe Pantea, �Domnule Mareșal, m’am trezit dimineața (23 oct. 1941) având în față o scenă îngrozitoare și anume: pe toate străzile și pe la colțuri stăteau spânzurați câte patru, cinci oameni, iar populația înspăimântată fugea prin oraș în toate părțile. Revoltat, am întrebat cine a făcut această barbarie, această rușine de care noi nu ne vom spăla niciodată în fața lumii civilizate�. Autorul barbariei era chiar Antonescu, cuceritorul Odesei (i s-a scos și un volum de omagiu cu cucerirea orașului în ani recenți), a dat ordinul public și a fost înregistrat, altfel am mai avea poate îndoieli, dar nu avem �" ca atare românii admiră și azi pe unul care a dat ordin să moară mii de civili (au fost zeci de mii pînă la sfîrșit) și îl fac pe Putin fascist. Desigur, și ai noștri militari au fost aruncați în aer acolo, sîngele nimănui nu lipsește din Odesa. Bunicul meu numai partea asta și-o amintea, cum se cuvenea unui ofițer al regelui, deși despre Antonescu nu l-am auzit niciodată vorbind.

Masacrul cel mai celebru a fost mai redus ca proporții dar transpus ficțional cu atîta talent că rămîne imaginea emblematică a orașului. Ați văzut-o de multe ori cu toții, e cea cu căruciorul care zboară pe scările panoramice din port după ce armata deschide focul asupra prostestarilor de pe crucișătorul Potemkin. Scena nu a existat ca atare, nu a fost nici un masacru pe scările filmate genial de Eisenstein, deși telegramele consulului britanic (eterna sursă obiectivă) confirm că undeva în oraș au fost manifestații de solidaritate cu marinarii revoltați încheiate cu brutalități asupra mulțimii și chiar morți. Aici a fost semnalul de început al Revoluției cunoscută azi (pentru cum s-a terminat) ca Revoluția bolșevică.

Cea din zilele noastre se desfășoară de la ceas la ceas în fața noastră, cît ucrainienii conduc jocul lor tragic. Nu e vina lor, nu aveau în fond decît două opțiuni, ambele perdante. Una era să încerce să recucerească ariile pierdute, deși știau că o parte însemnată a populației e cu rușii (ați văzut pensionarii care opreau tancurile pe pod zilele astea, așa cum acum peste douăzeci de ani vedeam în Transnistria femei așezîndu-se cu copiii în fața forțelor moldovenești) și că la cea mai mică provocare va ieși un masacru care va fi folosit propagandistic de Rusia contra lor. Asta s-a întîmplat weekendul trecut la Odesa, unde peste patruzeci de manifestanți pro-ruși au murit arși într-o clădire în care se refugiaseră. Alternativa era să lase zonele astea în pace, cu riscul că aici în loc de alegeri prezidențiale pe 25 mai s-ar fi organizat referendumuri pentru separare. Aș vrea să mă înșel, dar am bănuiala că după masacrul de pe scări al lui Eisenstein (filmul Crucișătorul Potemkin a fost vreo douăzeci de ani clasat ca locul 1 în istoria cinematografiei, performanță neegalată) masacrul de vinerea trecută va face și el carieră în cartea de istorie unde Vladimir Putin va fi prezentat drept succesorul marii Ecaterine. Povestea e irezistibilă, orașul lui Potemkin, crucișătorul Potemkin, de aș avea timp aș mai face un documentar despre Odesa, am în casa Iorga din Sinaia teancuri de scrisori de la refugiul din 1917. Odesa nu e la primul ei război civil. Acesta mă tem că va avea soarta primului, în care tabere de brutalitate comparabilă s-au confruntat pînă la ultimele resurse, fără ca un Occident obosit de primul război mondial să intervină cu adevărat. Tragic, clasa mijlocie din oraș nu e cu nimeni,

Odesa nu e un oraș minier precum cele din Est, în viitor asemenea orașe se vor autoguverna (visez la o lume a orașelor-stat), ele nu au nevoie de o națiune, ci doar de un comision din comerț, vor prosperitate, Facebook, malluri, terase, nu drapele și lozinci. Dar majoritatea de acolo nu are un cuvînt de spus, antreprenorii războiului sînt zilele astea cei care ne trag după ei pe toți, continuînd imbatabila demonstrație comandată de la Moscova că Ucraina poate avea pace doar dacă rămâne cu Rusia. Altfel nu doar că Ucraina nu va ajunge în Europa, dar nu va mai exista, cel puțin nu în forma pe care o are astăzi.

Sursa: romaniacurata.ro